2 Samuel 22
1 David, un cântec, a cântat, Pe care el l-a închinat Spre slava Domnului Cel care L-a izbăvit cu brațu-I tare, De Saul și de-al său popor, Precum și de-a vrăjmașilor Mânie-aprinsă. El a spus:
2 „Iată că Domnul Cel de Sus Este Izbăvitrorul meu. El este stânca mea, mereu. Domnul e cetățuia mea,
3 Stânca pe care-o voi avea De adăpost, necontenit, Scutul care m-a ocrotit, Puterea ce mă întărește Și cari, mereu, mă mântuiește, Turnul înalt – puternic, tare – Și locul unde am scăpare. Doamne – Mântuitorul meu – De silnicii, mă scapi, mereu!
4 Pe Domnu-l chem, necontenit, Și de vrăjmași, sunt izbăvit. Vrednic de laudă, mereu, Este al nostru Dumnezeu.
5 Mă-nconjura valul pieirii Și-apoi, șuvoiul nimicirii Mă prinse și mă-nspăimântase.
6 Mormântul mă înfășurase Cu legăturile-i întinse, Iar lanțul morții mă cuprinse.
7 Când m-am simțit mai strâmtorat, Pe Dumnezeu, eu L-am chemat. El, glasul, mi l-a auzit Și-ndată-n sprijin, mi-a venit, Din sfântul Său locaș al Lui, Din înălțimea cerului.
8 Atunci, pământul s-a mișcat Și totul s-a cutremurat. Chiar și înaltul cerului Mișcat-a-n temelia lui, Pentru că El S-a mâniat Și fum, pe nări, a aruncat.
9 Un foc mistuitor ieșea, Din gura Lui și-apoi, din ea, Cărbuni aprinși – necontenit – În jurul Lui, a azvârlit.
10 De ceruri, El S-a apucat Cu mâinile, și le-a plecat În clipa-n care a venit. Cu un nor gros, Și-a învelit Picioarele, pe când venea.
11 Pe-un heruvim, El călărea, Zburând pe-aripa vântului.
12 Ca și un cort, în jurul Lui, Întunecimi s-au adunat. De ape fosta-nconjurat, Iar norii negri și vârtoși Îl înveleau, întunecoși.
13 Din strălucirea ce mergea În față-I, se puteau vedea Cărbuni aprinși, cum licăresc Și cum, lumină, răspândesc.
14 Domnul, din ceruri, a tunat Și glasul Său a răsunat. Cel Prea Înalt a glăsuit, Prin tunetul ce s-a pornit.
15 Săgeți, apoi, a aruncat Și pe vrăjmași i-a alungat. Cu fulgerul, i-a urmărit Când, îngroziți, ei au fugit.
16 Prin ceea ce El a făcut, Străfundul mării s-a văzut, Iar temeliile menite Să țină lumea, dezvelite Au fost, de cearta Domnului Și de suflarea nării Lui.
17 Mâna, spre mine, Și-a-ndreptat, De sus, și-apoi m-a apucat, Scoțându-mă din apa mare;
18 Iar de potrivnicul cel tare, M-a izbăvit. De toți acei Care erau vrăjmașii mei – Mai tari decât fusesem eu – Al meu Domn m-a scăpat mereu.
19 Ai mei dușmani m-au înhățat, Dar când eram mai strâmtorat, Domnul a fost sprijinul meu
20 Și la loc larg, m-a scos, mereu. Domnul, apoi, m-a mântuit, Căci ne-ncetat, El m-a iubit.
21 Mi-a răsplătit strădania În nevinovăția mea. După-ale mele mâini curate, Domnul făcutu-mi-a dreptate,
22 Căci am păzit căile Lui Și-astfel, în fața Domnului, Am fost găsit nevinovat.
23 Poruncile, I le-am urmat Și am păzit legile Lui.
24 Eram, în fața Domnului, Nevinovat, căci m-am ferit Și făr’delegi n-am săvârșit.
25 Am fost găsit nevinovat Și-atunci, răsplată, El mi-a dat. Aceasta fost-a cântărită, Prin curăția-mi dovedită.
26 Tu Doamne ești Acela care, Pentru cel bun, ai îndurare. Cu omul drept, necontenit, De-asemeni, drept Te-ai dovedit.
27 Cu cel care a fost curat, Și Tu, la fel, Te-ai arătat. După-ndărătnicia lui, Va fi răsplata Domnului, Față de omul dovedit A fi-ndărătnic, negreșit.
28 Tu mântuiești poporul care Smerit este, sub mâna-Ți tare. Când Îți îndrepți, către pământ, Privirea Ta, cei mândri sânt La locul lor aduși, căci iată, Cu toți sunt scoborâți, de-ndată.
29 Tu ești lumina mea, mereu, Și-n întunericul cel greu, Tu luminezi, neîncetat.
30 Când, lângă mine, ești aflat, Peste vrăjmași mă năpustesc Și-a lor oștire-o nimicesc. Când lângă mine-i Dumnezeu Sar peste zidu-nalt, mereu.
31 Căile Lui sunt dovedite – Necontenit – desăvârșite. Cuvântul Său e curățit, Iar pentru cei ce au dorit La El să vină, ne-ncetat, Domnul, drept scut, S-a arătat.
32 Cine mai este, Dumnezeu, Afară doar de Domnul meu? Mai este, oare, cineva Care-i asemeni Lui, cumva? Mai e vreo Stâncă oare-aflată, Precum al nostru Domn Se-arată?
33 Domnul e cetățuia mea Și călăuză-L voi avea, Pe calea dreaptă, negreșit.
34 Picioarele mi le-a iuțit, Asemenea cerboaicelor. Mi-a pus talpa picioarelor, Pe locurile care sânt Înalte, pe acest pământ.
35 În luptă, mâna mi-o deprinde, Iar al meu braț, arcul, întinde.
36 Tu mă păzești pe a mea cale, Cu scutul mântuirii Tale. Prin bunătatea Ta, eu știu Că mare-ai să m-ajuți să fiu.
37 Sub pașii mei, drumu-i lărgit Și-al meu picior nu s-a clintit.
38 Pe-ai mei vrăjmași, îi urmăresc, Mereu, până îi nimicesc.
39 Nu se mai scoală: sunt zdrobiți Sub ai mei pași și-s nimiciți.
40 Tu, cu putere, mă încingi, Iar pe vrăjmași, Tu mi-i învingi. Dușmanii, la pământ, sunt puși, Căzând sub mine-apoi, răpuși.
41 Pe-al meu vrăjmaș, fără-ndoială, Îl pui să-mi deie socoteală Și nimiciți sunt toți cei care Mă-mpresură, cu ură mare.
42 În jurul lor, speriați, privesc, Dar ajutor nu dobândesc, Pentru că nu e nimenea Care să poată să li-l dea. Strigă apoi, la Dumnezeu, Dar singuri sunt, în ceasul greu, Pentru că Domnul Își ascunde Fața, de ei, și nu răspunde!
43 Eu îi pisez asemenea, Încât ajung ca pulberea. Calc peste toți dușmanii mei, Ca prin noroiul uliței.
44 Al meu popor, fără-ncetare, Neînțelegeri multe are, Însă Tu – Dumnezeul meu – Din ele, m-ai scăpat, mereu. Cârmuitor, tu m-ai păstrat Și-s peste neamuri așezat. Supus, Tu Doamne ai făcut, Să-mi fie-un neam necunoscut.
45 Fiii străinului grăbesc, La mine, și mă lingușesc. Ei, la picioare, mi se-aruncă Și sar la cea dintâi poruncă.
46 Fiii străinului leșină, Căci a lor inimă e plină De-un tremur cari, spre ea, se suie, Când eu pornesc din cetățuie.
47 Trăiască Dumnezeul meu Și binecuvântat, mereu, Să fie El – El, Stânca mea – Cari, mântuire, o să-mi dea! ‘Nălțat să fii, în toate cele, Stâncă a mântuirii mele!
48 El e răzbunătorul meu, Care-mi supune, tot mereu, Popoarele căci, ne-ncetat,
49 De-ai mei vrăjmași, El m-a scăpat, Iar de asupritori – mereu – Mă izbăvește Dumnezeu.
50 De-aceea Doamne, lăudat Ești, printre neamuri, ne-ncetat, Iar Numelui Tău, slavă-I cânt Cât voi trăi, pe-acest pământ.
51 Mari izbăviri dă Dumnezeu, Pentru-mpăratul lui – mereu – Căci milă, El a arătat Unsului Său, neîncetat, Iar David și sămânța lui Au îndurarea Domnului. Peste-a lui David seminție, Mila Lui fi-va, pe vecie.”